Bucur Loredan
Într-o lume unde cuvintele erau uitate și visurile se pierduseră ca nisipul între degete,Ilinca era o fată care nu se mulțumea cu tăcerea.Ea credea că limbajul nu este doar un mijloc de comunicare,ci cheia spre înțelegerea adevărată a lumii.Cuvintele aveau puterea de a construi și de a distruge,de a uni și de a despărți,iar pentru Ilinca,cuvintele nu erau doar sunete,erau povești,erau punți între lumi,între oameni și între inimi.Totul a început în pădurea fermecată,un loc unde animalele vorbeau,copacii șopteau în vânt,iar vântul însuși părea să aibă o limbă proprie.Aici,Ilinca învățase că fiecare ființă are un limbaj propriu, un limbaj pe care doar cei care sunt dispuși să asculte îl pot înțelege.Pădurea îi dăduse darul limbajului,dar și povara de a-l păstra.Era acum paznicul cuvintelor,al viselor,al celor neauzite de mulți.Ilinca știa că,pentru a schimba lumea,trebuia să readucă înapoi limbajul.Dar nu era vorba doar despre cuvinte rostite sau scrise;era vorba despre limbajul tăcerii,despre limbajul privirilor,al gesturilor și al emoțiilor.A învățat că pentru a înțelege cu adevărat lumea din jur,trebuia să înveți să auzi cuvintele neazite,acelea care nu sunt spuse niciodată.Pe măsură ce își petrecea zilele în învățăturile pădurii,Ilinca își dădea seama că limbajul lumii nu se oprea la ceea ce era vizibil.Acesta se întindea dincolo de cuvinte,spre inima fiecărei ființe vii.Și astfel,călătoria Ilincăi devenise o misiune de a aduna aceste fragmente de limbaj:fiecare cuvânt ascuns în sunetul unui vânt adânc,fiecare învățătură rămasă pe marginea unui drum uitat,fiecare șoaptă a unei iubiri nespuse.Când Ilinca a plecat spre lumea oamenilor,purta cu ea toate lecțiile învățate în pădure și un singur gând:să reînvețe lumea limbajul adevărat,acela care vorbește din inimă la inimă.
